Știu că e ceva inedit, spun asta în special pentru persoanele care mă cunosc. Nu-mi cereți explicații pentru că nu le am sau nu vreau să le dau :). Spun doar că e un fel de a mă exterioriza de frustrări mai vechi.  Accept propuneri pentru un titlu.



Și roșu curge din a tale unghii,
iar ochii-ți sunt pitiți în fund de cap,
te pierzi în fiecare zi, adânc, prin codri
și stai... și-aștepți... și nu știi ce mai fac.

N-ai mai venit de ceva timp „p-acasă”,
nici zidurile reci nu te-au simțit trecând,
nu deranjez, știu... de mine nu-ți pasă
între noi două, acum... e drumul lung.

Și nu vorbesc de o dragoste pură,
e doar un simplu monolog bătrân,
ce-l port în mine, pentru c-a mea gură
mă împiedică de fiecare dată să îl spun

Mă deranjeaz-a ta ipocrizie
și știu că nu-ți mai sunt pe plac de mult.
Tot ce-a rămas din vechea „pretenie”
e doar trăire veche sau tumult.


Nu îți voi spune în față niciodată
ce am pe suflet, chiar nu are rost.
Vorbești de mine ca de-o regretată,
păstrează-mă în continuare pe-acel post.


Mă uit acuma la a mea țigară
și-o văd cum se topește lin, tăcut,
privesc afar' prin geam și gându-mi zboară,
pierd șirul monologului meu mut.


Mai trag un fum, îmi sufoc neființa
O sting apoi și scriu un ultim vers.
Nu sunt poet, îmi scriu doar indulgența...
Și totuși tac... și-mi văd de al meu mers.