Urăsc din ce în ce mai mult ultimul moment însă el mă iubește din ce în ce mai tare. Nu pot să scap de el. Mă urmărește peste tot; și când iau trenul și când îmi fac temele și în cele mai intime momente ale mele. Bineînțeles că nu este niciodată singur ci umblă înhăitat cu stresul și cu graba care îmi fac capul calendar. Ăsta este motivul pentru care m-am hotărât să îi pârăsc lumii întregi; pentru că mă agasează la fiecare pas și m-am plictistit de trio-ul ăsta formidabil. Nu mai pot discuta cu timpul, nu vrea să mă mai asculte și nu a vrut niciodată să îmi fie prieten. Mă rog de el să se oprească și să mă privească și pe mine măcar o dată, să îmi pot spune oful, să scap de sâcâitorul ăsta de stres și de consoarta sa graba căci o să ajung nevrotică printre veselii ăia de la 9 și niciun specialist în zevzeci nu o să mă mai poată ajuta. Nu știu de ce m-am hotărât să scriu aici și nici nu știu dacă reușesc să mă descarc de tensiunea acumulată între o ciorbă în familie și o cafea sorbită alături de cunoștințe vechi. Cert e că am ajuns în București, loc de care în mod surprinzător m-a cuprins golanul ăla de dor și trebuie să mă reapuc de a mea viață haotică. Am început prin a-mi face puțină ordine în cutiuța de sus și am realizat că dau peste același vechi prieten: ultimul moment. Clar este omul meu și eu o să îi cam fiu scavă până la sfârșitul vieții mele amărâte. O să încerc să mă obișnuiesc cu ideea asta care nu îmi convine deloc și în toată nebunia mea sper la o minune de început de an care să mă scoată din cercul ăsta vicios și care să ma aducă pe calea cea dreapta și în rândul lumii. Nu vreau să închei fără să vă întreb: Câți dintre voi, cei care întâmplător treceți pe aici, pe această filă de timp, aveți aceleași probleme existențiale?
P.S.: La mulți ani și toate cele bune!